Jocurile copilăpriei, nu pe calculator!

Ce dor îmi este de perioada când ieșeam în spatele blocului, în parc, unde dădeam de grupul de prieteni, cu care îmi petreceam seara jucând mâță, ascunea, sticluță cu otravă și printre ultimele apărute, 1-2-3-la perete-stop. Atunci nu aveam telefoane, nici interfoane, ne strigam. Ca răspuns, bătrânele făceau la fel, se crea o atmosferă de operă, asta când nu aveau borcane să arunce după noi.

În vremea aceea aveam șapte sau opt ani, parcul era sărac, neîngrijit. Mare dezamăgire a fost atunci când l-au renovat, parcă ne pierdusem amintirile și copilăria. Știam cel puțin cinci feluri de mâță, vreo zece numărători la care fiecare trișa cum putea și.. ascunsea. O aventură. Jucam cu cei mari, nu îi întreceam la fugă, așa că am fost obligat să învăț să mă ascund bine.

În timp, am crescut, tot mai puțini, până am rămas vreo trei și grupul s-a destrămat. A fost o perioadă frumoasă, îmi pare bine că am apucat-o. Am aflat pe propria piele cum dor corcodușele trase cu tubul, dezamăgirea când un batrân ne strica ”baza” din tufe, sau când lua foc. Asta e altă problemă, prefer să o evit, e vina mea. Luptele cu iarbă smulsă din pământ cu rădăcină, certurile mamei că m-am murdărit și furatul de nuci toamna, sunt ceva ce îți rămân întipărite în memorie.

Îmi lipsește perioada, deși atunci nu era ceva super. Nu aveam internet, ce mai, nici calculator. Ciopleam castane, colectam timbre și șervețele, eram copil. Acum, Disney, nu e nevoie de explicații. Eu am crescut cu Xmen, Spiderman, explozii și bătăi, nu desene despre cățeluși pufoși. Când trec pe lângă vreun grup de copii și le aud limbajul sofisticat, fals, mai că îmi pare rău de ei. Abia aștept să îi văd adulți, să îi judec ca un bătrân arțăgos, să mai scap câte o lacrimă pentru generația mea.â

Lasă un răspuns